Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic, de o admirație extatică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare. Cînd am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu, așa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid și tras la față, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă și veche îi acoperă trupul până-n călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, și merge ca un somnambul, parc-ar pluti.
Trei ani am căutat pe ulițele capitalei figura aceasta, și n-am găsit-o. Într-o zi, mă întorceam cu mai mulți prieteni de la Universitate. În dosul pasajului aud pe cineva zicând : „Uite, Eminescu!”. Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii … Îl văd suindu-se-n tramvai – mă despart de prieteni și mă urc și eu. M-așez în fața poetului și-l privesc, dar cu ce sfială! El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distrat, dus pe gânduri.
Lângă el stă o cucoană slabă și sulimenită, care-l privește fix, din ce în ce mai intrigată. Ea își șterge cu batista colțurile gurii și-și potrivește bridurile de la pălărie cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărîre.
-Așa-i că nu mă mai cunoașteți, domnule Eminovici?
Eminescu se-ntoarce; un zâmbet blând îi luminează fața.
-Doamna A … cu ce pricină pe-aici?
Și doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa” și caută un loc de profesoară; îi aduce aminte de când făcea parte și el din trupă, și oftează …
-Dar d-ta ce faci aici în Bucureșți?
-Eu … dau lecții!
Suntem în strada Buzeștilor. Eminescu se ridică-ncet și face semn conductorului să oprească.
-Ce, pe-aici stai?
Poetul răspunde c-o mișcare plictisită din cap care-nsemna și „da” și „bună ziua” și multe de toate.
*
Cinci ani după asta. Stăm amîndoi la o masă în cafeneaua de la „Imperial”. În fața noastră, la o altă masă, e un bătrânel chel, c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune și de-o paloare bolnăvicioasă. Emienscu îl privește lung, milos – nu-și poate lua ochii de la el. Se pleacă încet la urechea mea:
-Oare cine-o fi? tu nu-l cunoști?
-Nu … da’ de ce mă-ntrebi?
-Grozav seamănă cu tată. Întrebăm pe chelner și aflăm că-i consulul de la Salonic.
Poetul mă sfătuiește să traduc în versuri Cei șapte de la Teda și laudă seninătatea și măretia tragediilor clasice.
O fetiță, c-un paneraș de flori, se tot milogește pe lîngă noi, c-un aer de sfâșietoare muzeire. Aleg o garoafă și o dau poetului, care-mi spune că-i plac florile. Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gânditor la petalele invoalte, de un roș-închis, și, ca și cum ar relua șirul unei discuții întrerupte un moment, îmi spune:
-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi, nebunește … ne trebuie ceva nou, cu totul nou … un nebun, dar un nebun de geniu care să-și croiască el o formă a lui și-un drum neîncercat de nimeni …
Eu îl privesc lung, nedumerit; aștept să văd cu ce se leagă asta.
-Uite, dintre tinerii de azi, știi cine dă semne c-are să fie un poet mare la noi?
-Cine?
-Mille. Da, da, nu te uita, Mille e un poet… În Carnetul roșu al lui am găsit lucruri minunate, minunate! …
Acum prind legătură: roșeața garoafei a chemat Caietul roș.
E târziu, aproape miezul nopțîi. Afară plouă, și cum n-avem umbrelă, o ținem mai mult o fugă pân’ la hotel „Metropol”.
-Rămâi la mine-n noaptea asta …
-Nu pot, am de făcut gazeta de mâine… și mie nu-mi vine la îndemînă să scriu decât acasă la mine. Da’ hai că mă sui și eu pentr-un sfert de ceas, poate-a mai sta ploaia.
Eminescu are chef de vorbă. Îmi povestește o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat poezia Luceafărul, și care nu se poate spune aici…
-Dar știi că sunt două aproape.
Își ia pălăria și pleacă grăbit.
Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe coperiș; și mă gândesc la marele Eminescu, cât de sărac și de chinuit. Am un bilet de loterie, și fac planuri generoase pe câștigul cel mare, de 100.000 de lei. Aud pași pripiți pe sală… o bătaie discretă în ușă.
-Cine-i?
Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcă, își ia floarea de pe masă și, zgribulit, c-un râs copilăresc, îmi zice „noapte bună” și pleacă.
Pentru prima oară poetul îmi dă de gândit.
Alexandru Vlahuță 

sursa: https://www.mihaieminescu.eu/opere/amintiri_despre_eminescu/alexandru_vlahuta.html#.YACaeHYzbIV

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *